Christopher Wren: alpinist, reporter și om de umor

Cum a început totul?

Christopher Wren la tabăra de bază în timpul Expediției Pamir din 1974.

În această fotografie, el folosește o mașină de scris pentru a redacta articolul din New York Times care a dezvăluit moartea alpinistului american Gary Ullin și a opt alpiniste sovietice.

Wren a început să urce când era student la Dartmouth, unde uneori se simțea nepotrivit, potrivit fiicei sale, Celia. Un student cu burse ale căror părinți erau actori, avea puțin interes în viața fraternității.

În aer liber, el a găsit un sentiment mai mare de rudă.

El a învățat să urce cu clubul de alpinism al colegiului, practicând pe campus la Bartlett Tower și pe stâncile din apropiere Orford și Owl's Head.

De ce a devenit celebru?

Conform lui Samuel C.

Silverstein's memorial în The American Alpine Journal, el a încheiat odată o misiune de discurs public pe alpinism prin rapping afară din fereastra de la etajul al treilea al clasei.

În 1962, Wren s-a alăturat echipei de șase bărbați care a făcut prima ascensiune pe Denali s Southeast Spur (glaciul Alaska de gradul 4, cu 65 de grade). Expediția a devenit subiectul primului său articol important pentru revista Look, care a fuzionat urcarea sa cu raportarea sa într-o carieră pe care a urmărit-o în întreaga lume.

Douăsprezece ani mai târziu, în timp ce era staționat la Moscova pentru The Times, s-a alăturat unei expediții americane la Pamiri.

Pe vârful Lenin (23.406 ft), Wren și colegii de alpinism Jock Glidden și Allen Steck au întâlnit membrii unei echipe de femei sovietice care au murit într-o furtună.

Ce îl făcea diferit?

Rapoartele sale au adus tragedia lor pe prima pagină a ziarului Times, zdrobind vestea morților pe care autoritățile sovietice le-au ținut secrete.

Pentru Jed Williamson, care a fost și el la expediția Pamirs, contribuția Wren la alpinism s-a extins la capacitatea sa de a spune poveștile sale.

Ceea ce a adus cu adevărat în scena de alpinism a fost abilitatea sa de a scrie despre asta și de a-l pune acolo, a spus Williamson.

Avea un simț al umorului foarte bun. El putea transforma o situație care nu s-ar putea crede atât de amuzantă într-una care era amuzantă. Chiar și atunci când se confrunta cu tragedie, Wren a găsit o modalitate de a aduce ușurință la momente periculoase.

Celia își amintea o poveste pe care tatăl ei o spunea despre furnizarea de provizii pentru expediția din Pamir. Alpinistii americani au vrut unt de arahide, pe care nu l-a gasit in magazinele sovietice.

În schimb, a împachetat conserve de caviar pentru proteine. Colegii lui de echipă au crezut că e dezgustător, își amintește. Dar era un om renascentist cu un simț incredibil de umor.

Cum era acasă?

Wren cânta la chitară și banjo și scria cântece, două dintre care Johnny Cash a înregistrat: Jesus Was a Carpenter și Gospel Road.

A fost un lucru distractiv pe care l-a făcut, și era bun la asta, a spus Williamson.

Dar el nu a fost niciodată un pumn de piept despre acest fel de lucruri.

Acasă, apetitul lui Wren pentru a fi afară a devenit parte a vieții de familie.

În timpul anilor petrecuți în Uniunea Sovietică, Celia și-a amintit că tatăl ei a ieșit pe schi, trageându-i pe ea și pe fratele ei în spatele său pe un șanț.

Cum a trăit după retragere?

El a scris numeroase cărți, de la o biografie a lui Johnny Cash până la mersul spre Vermont, o relatare a camerei sale de aproximativ 400 de mile acasă de la Manhattan după ce s-a retras de la The New York Times.

Williamson își amintește că, în ciuda amploării călătoriei sale și a gama de realizări, Wren a fost la pământ.

Nu a fost distant sau standoff sau ceva de genul asta, a spus el.

El a fost fericit să împărtășească. La sfârșitul pensionării, a continuat să facă schi și să meargă cu bicicleta de munte în jurul lacului din apropiere.

Celia și-a amintit de capacitatea sa de a continua să meargă înainte. Când își amintea experiențele dificile, obișnuia să spună: Ei bine, știi, acum totul e în urmă.