Cercetători au găsit urme de urs într-un puț de 60 de metri din Grecia

Ursul a urcat 60 de metri? Dovezile din peștera greacă uimesc!

Cercetătorii de la Universitatea Aristotel din Salonic au realizat o descoperire remarcabilă într-o peșteră din Grecia, urcând și coborând în interiorul unui puț vertical de 60 de metri pentru a analiza dovezi ale prezenței urșilor. În baza acestui conductaj extrem de adânc, au identificat mai multe serii de amprente lăsate de gheare de urs pe suprafețele rochii, indicând că aceste animale au fost capabile să navigateze în spații mult mai înalte și dificile decât se presupunea anterior.

Aventuri și Explorare

Festivalurile din Sighișoara zgârie liniștea locuitorilor din Cetatea Medievală„O insulă” – spectacolul muzical al Adei Milea pentru întreaga familie la SEASUnde să te cazăm în Lisboa: un ghid de cartiere pentru vizitatorii pentru prima oarăPasagerul de la United Airlines a descoperit că scaunul de business‑class rămâne contaminat timp de nouă ore

Această observație contrazice noțiunile anterioare privind capacitățile fisice ale ursilor bruni din regiune, sugerând că ei nu doar că au fost dispuși să se aventureze la adâncimi considerabile, ci au deținut și abilitatea de a se deplasa cu coordonare și forță prin pasaje verticale lungi și neîncadrate. Deși în trecut au fost găsite urme de activitate ursină în peșteri cu galerie verticale între 4 și 10 metri, acest conductaj de 60 de metri reprezintă o creștere semnificativă a limitelor cunoscute ale utilizării spațiului subteran de către aceste mamifere.

Descoperirea face parte dintr-un studiu de caz extensiv, inclus în un articol publicat în revista Ursus, care synthesizează douăzeci și cinci de ani de cercetare conducute de un echipă formată din Georgios Lazaridis, Despoina Dora, Aikaterini Matakidou și Konstantinos-Prokopios Trimmis. Cercetătorii au examenat o gamă largă de indicii biologici și geologici: zgârieturi fosilizate de gheare, amprente de picioare, firuri de păr, resturi oasețe, suprafețe litice modificate prin frecare și gropi utilizate ca locuri de odihnă sau refugiu.

Majoritatea acestor semne au fost atribuite ursului brun (Ursus arctos), exclusiv, și nu ursului de peșteră dispărut (Ursus spelaeus), ceea ce consolidează ideea de o prezență continuă și adaptată a speciei moderne în mediul subteran grecesc.

În lucrare, se subliniază cu astonament că primii 60 de metri ai avenului numit Stefou formează un conductaj perfect vertical, fără nicio intersecție orizontală, prag sau structură care să faciliteze coborârea sau urcarea. Această lipsă de elemente de ajutor face prezența urșilor la asemenea adâncimi încă mai sorprendă, punând la discuție întrebări fundamentale despre flexibilitatea comportamentală și strategiile de exploatare a spațiului peșteric de către populațiile locale de ursi.

Avenul Stefou se situează pe pânza Muntele Vermio, în apropiunea localității Fyteia, în Macedonia grecească, și a fost explorat până la o adâncime totală de 80 de metri. Urmele de gheare au fost identificate pe pereții camerei cele mai adânci ale sistemului, zone considerate de autori mai periculoase și mai puțin accesibile pentru oameni sau pentru alte specii de animale.

Cum au urcat urșii într-un puț de 60 de metri?

Exact această izolare le oferă urșilor un avantaj: un refugiu protejat, depășind riscurile și deranjările de la suprafață.

Într-o analiză mai largă, dovezi ale activității ursine au fost constatate în doar una din două sute de peșteri investigate în Grecia, un raport care subliniază raritatea și semnificația fiecărui asemenea indiciu. Echipa de la Salonic consideră că rezultatele obținute prin această investigație de lungă durată pot oferi informații esențiale privind modul în care speciile urșiene, atât contemporane cât și antice, interacționează cu mediul, adaptându-se la condiții dificile și utilizând resursele subterane în mod strategic.

Concluziile acestui studiu se aliniază și cu observații făcute în alte peșteri din Europa, unde au fost identificate modele similare de utilizare a spațiului de către ursii bruni. Totuși, cercetătorii se confruntă cu o dificultate metodologică semnificativă: imposibilitatea de a data cu precizie amprentele de gheare găsite.

De asemenea, în zonele unde amprentele se suprapun, apare întrebarea dacă acestea au fost lăsate de un singur individ sau de mai mulți, în momente diferite – o neliniște care limitează interpretarea cuantitativă a datelor, dar nu scade valoarea calitativă a descoperirii.

În final, această lucrare nu doar că extinde cunoștințele despre comportamentul ursului brun în mediul peșteric, ci deschide și noi perspective privind adaptabilitatea speciei la mediuri extreme, reinnoind interesul pentru studiul interacțiunilor dintre mamiferele mari și ecosistemele subterane.