Ultima refugiu al lupilor europeni, o călătorie prin mituri și realitate

Adăpostul din piatră ne-a salvat de vânt!

Cursul de apă înghețată al Transilvaniei și umbra lupului

Ambele părți ale crestei munților Făgăraș se despartu în două lumi distincte, când lumina serii băgaia în golurile întunecate ale nordului, iar versanții sudici erau botezați într-o aurie caldă. Traseul pietros, asemănător unei lame de cuțit ascuțite, urca de-a lungul coloanei vertebrale a lanțului muntos, oferind pe ambele flancuri prăpăstii de peste treisprezece sute de metri adâncime.

Pantele abrupte, acoperite cu iarbă și văi împădurate, coborau spre sud, în timp ce, la doar un metru de poteca norocoasă, stâncile negre și verticale se prăbușeau în ceață spre nord.

Urmele uriașe ale unui lup, cu gheare adâncite în nisipul umed, urcau din direcția sudică și se pierdeau brusc pe marginea abisului, ca și cum animalul ar fi sărit direct în vid, metamorfozându-se într-un fel de creatură zburătoare.

Cu două ore înainte de acest moment, la ora trei după-amiază, ne oprim la Refugiul Vistea Mare, destinația inițială pentru ziua respectivă. Cabana era o structură micuță, din piatră, marcată cu dungi roșii și albe. Pe lângă o platformă de dormit care ocupa tot spațiul și câteva grafite anti-comuniste, interiorul era gol. Deși părea mai primitoare decât adăpostul din prima noapte – o construcție din tablă ondulată care suna în vânt toată noapea –, partenera mea de drumeții, Martha, nu era pregătită să se oprească.

Este prea devreme.

Încă avem două ore de lumină, a declarat ea.

Era mijlocul lunii octombrie, dar cerul semăna cu un peisaj de iarnă; nori bulboși se rostogoleau peste noi, amenințând cu ninsori. Nu vom ajunge la următoarea cabană, am spus eu. Atunci vom face tabără sub cerul liber, a Poate fi inconfortabil.

Nu, va fi distractiv!

Când ai fost ultima dată la tabără la altitudine mare, Martha? Ea mi-a arătat un zâmbet larg.

Niciodată! Astfel, ne-am aflat pe vârfurile stâncoase ale Moldoveanu, atât de târziu în zi.

Aproape că apunea soarele, iar creasta dantelată a Alpilor Transilvâni tăia lumea în două jumătăți: una luminată, alta în negrul haotic.

Ne-am semnat în cartea de vizită de sub steagul tricolor românesc – albastru, galben și roșu – și am coborât într-un vâlgăj violaceu. A fost în acea penumbră că am observat urmele lupului. Inițial le-am confundat cu urme de câine, însă la o examinare atentă, am realizat că nu puteau fi decât ale unui lup.

Amprentele erau prea mari, mai mari decât pumnul meu, și mergeau într-o linie dreaptă, labele din spate căzând exact peste cele din față, spre deosebire de urmele zigzag ale câinilor.

Timp de câteva minute, am privit în întunericul laturii nordice, căutând mișcări. Nimic.

Când am găsit un adăpost de vânt din piatră joasă, foloseam deja frontalele.

„Cineva a făcut tabără aici”, am spus surprins, descoperind o zonă semi-plană de-a lungul crestei.

„Perfect!”, a exclamat Martha, cu un entuziasm excesiv.

Ne-am echipat ușor pentru această traversare de 100 de kilometri, de la cabană la cabană, prin Alpii Transilvâni, așa că nu aveam nici cort, nici aragaz.

Sacul meu de dormit, cu rating de 7 grade Celsius, era puțin mai bun decât o cearcea, în timp ce Martha, înțeleaptă, își împachetasera un sac cu rating de -18 grade Celsius.

Totuși, ne-am rulat pe sol și am citit împreună „Dracula” al lui Bram Stoker, așa cum vom face în fiecare noapte a călătoriei. Evident că o facem. Cât de des se suprapune o drumeție de clasă mondială cu cel mai de succes roman de groază din istorie? Era a doua zi, iar noi eram încă aproape de începutul cărții. Trei dintre vrăjitoarelor lui Dracula fuseseră deja răpit un copil țărănesc pentru o banchetă de sânge. Când am continuat lectura, mama isterică ajunsese la castelul lui Dracula și își smulgea părul și își lovea pieptul.

„Monstru, dă-mi înapoi copilul meu!” Conte Dracula nu În schimb, cu un șoaptă metalică și aspră, îl cheamă pe lupi.

„Chemarea sa părea a fi Înainte de a trece câteva minute, o haită s-a revărsat, ca un baraj eliberat, prin intrarea largă în curte.”

Din primele pagini ale Dracula, lupii sunt herolgi ai răului. De fiecare dată când apar, știm că se va întâma ceva rău. Nu s-a auzit nicio strigăt din partea femeii, iar urlatul lupilor a fost scurt.

La puțin timp, au pornit pe drumuri separate, lizându-și buzele.

Traseul se strânge în jurul crestei ascuțite pe mile întregi.

Gheața pocnea pe sacii noștri de dormit!

Aici, Martha se apropie de vârf de 2.544 de metri al Muntelui Moldoveanu. Publicat inițial în 1897, romanul „Dracula” a exploatat mitologia vampirilor care pervada Europa de Est.

Este o poveste sinistră, relatată prin jurnalele unor bărbați și femei englezi care urmăresc „Contele”, un vampir însetat de sânge, frica de soare, vârstnic de sute de ani.

Impactul cultural al cărții lui Stoker a fost atât de mare, încât pare că fiecare adult din emisfera occidentală știe cine este Dracula. Traversarea Alpilor Transilvâni – spre deosebire de „Dracula” – este puțin cunoscută, cu excepția cazului în care ești un drumeț serios din Europa de Est. Totuși, traseul este bine marcat cu semne și stânci vopsite de-a lungul crestei Munților Făgăraș, din Carpații Meridionali.

În timpul cercetărilor pentru tură, ne-am avertizat repetat că drumeția este dificilă, cu teren periculos și vreme alpina în schimbare rapidă. Drumeții nepregătiți pot și mor în Făgăraș. Această avertisment reapare în timpul taberei noastre, când, la ora patru dimineața, începe să ningă.

Granulii de gheață pocnău pe sacii noștri de dormit, iar eu m-am ridicat în picioare. „Trebuie să plecam!”, am strigat.

Martha, adânc înfășurată în sacul ei gros, cu doar un bucluc de păr vizibil, dormea profund. Eram pe punctul de a o trezi când furtuna a trecut brusc. Simțindu-mă prost, m-am reintrodus în sacul meu umed și subțire și am așteptat lumina.

Dimineața, traseul era alunecos, iar pașeam cu grijă de-a lungul marginii stâncii. În unele locuri, era ca și cum am fi mers deasupra parapetului unui castel, cu pereții de piatră coborând sub picioarele noastre. Am zărit Cabana Podragu mult mai jos, pe latura nordică a crestei.

O colibă de piatră închisă, lângă un lac negru, părea un loc unde soarele nu ajunge niciodată. Ne-am pus în contact cu intreprinderile și ni s-a spus că erau complet rezervate pentru noaptea în care vom ajunge.

Dar privind prin umbre, am văzut că nu există fum din coș, nici lumină în interior, nici semn de viață.

Arăta ca un mormânt gigantic, murdarit de ploaie.

„Poate că acolo se îndrepta lupul”, am spus cu seriozitate simulată.

„Arată ca casa de vacanță a lui Dracula”, a glumit Martha.

După câteva ore de mers pe traseu – urcușuri abrupte și coborâri, de la un col la altul – am observat un animal carpatin mai puțin mitic: ibexii, un turmă de cinci pe stâncile de dedesubt. Se hrăneau cu mătura de iarbă de pe turnurile de piatră.

Ibexii carpaticieni sunt distinctivi, cu o strălucire albă pe soldurile corpului lor negru, un chip pe jumătate alb și pe jumătate negru, și două coarne negre, înguste și curbate.

Ceva le-a speriat, iar ei s-au risipit instantaneu, sărind de pe turnuri în direcții diferite, ricoșând de pe nișe și sărind din nou în aer.

Refugiul Vistea Mare se află în colțul de dedesubtul Muntelui Moldoveanu. Dacă fauna sălbatică este un semn de sălbăticie, Transilvania este gazda unul dintre ecosistemele cele mai bine conservate din Europa.

Lupii sunt simbolul cel mai puternic: ar putea fi până la 2.500 de exemplare în România – 15% din întreaga populație europeană, exclusiv Rusia.

Țara găzduiește, de asemenea, cea mai mare populație de urs maro eurasiatic – posibil până la 5.000 – și de linci eurasiatic, din care ar putea fi 2.000.

Numere mari de trei specii de rumegătoare – capră roșie, cerb roș și mistreț – sunt, de asemenea, prezente aici și constituie hrana principală a lupilor.

Lupii ucid ocazional și animale de casă, în special oi pierdute. Nu este surprinzător, așa cum în SUA de Vest, fermierii și crescătorii locali au o antipatie intensă față de lup. (De la 1996, lupii sunt protejați aici, cu vânătoare limitată.)

Lupul eurasiatic, Canis lupus lupus, este de dimensiuni medii, cântărind între 34 și 59 kilograme, și a acoperit odinioară milioane de mile pătrate. Lupii erau obișnuite în Europa din antichitate, prin Evul Mediu și până în secolul al XIX-lea. Până astăzi, steagul Transilvaniei este capul unui lup, cu mandibulele lărgite, atașat de corpul unui dragon. Povestile despre atacurile lupilor fac parte din faptele și folclorul Europei.

„Frumoasa și lupul”, o poveste orală antică, a fost publicată pentru prima dată în Franța cu mai mult de trei secole în urmă.

Deși lupii sănătoși atacă rar oamenii, lupii muiosi erau monștrii oribil din fiecare poveste de la foc de vatră, cu un motiv temeinic. În Franța, în 1739, un lup muios mușca 70 de oameni, dintre care 50 au murit. În 1766, un lup muios mușca 23 de oameni în pădurile de lângă Varșovia, iar toți au murit de muioasă.

În 1852, un lup muios mușca 135 de oameni în Turcia și a ucis 85 de oi.

Nu există dovezi definitive că mitologia vampirilor a avut originea în lupii muiosi, dar legăturile sunt greu de ignorat. Dracula, conform descrierii lui Stoker, are păr pe palme, unghii lungi și asemănătoare cu gheare, și colți ascuțiți. Oamenii infectați cu muioasă afișează un comportament monstruos – lătrat, mușcare, apetit sexual hiperactiv, deliriu și aversiune la lumină și apă. În toată Europa, până târziu în secolul al XV-lea, cei care contractau muioasă erau uciși prin strangulare, sângerare sau sufocare.